Singurul moment în care Hristos acceptă să fie aclamat

Singurul moment în care Hristos acceptă să fie aclamat

Intrarea Domnului în Ierusalim este un praznic împărătesc, în ultima duminică a Postului Mare, cea de dinaintea Învierii Domnului. Această duminică ca Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor rememorează intrarea triumfală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, unde Domnul nostru a fost întâmpinat de o sumedenie de credincioși care țineau în mâini ramuri verzi.
Această sărbătoare este una dintre cele mai importante din an, reprezentând singură dată când Mântuitorul a acceptat să fie aclamat ca împărat. Conform profețiilor prezente în Vechiul Testament, Iisus își pregătește singur intrarea ca să fie recunoscut ca fiind Mesia, după cum însăși Legea spunea.
Cu doar o zi înainte, Iisus Hrisos săvârșește o nouă minune, înviindu-l pe Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, ca simbol al învierii neamului omenesc.. De aceea, mulţimile strânse la porţile cetăţii L-au întâmpinat cu ramuri de măslin și de finic şi L-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim. Aceștia, văzându-L, au început să strige: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”. Credincioșii rosteau aceste cuvinte, deoarece simțeau că Dumnezeu s-a pogorât din Ceruri și a venit pe pământ pentru a-i mântui.
Din păcate, unii dintre ei vor striga peste câteva zile: „Să fie răstignit!”.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

Ortodocşii sărbătoresc ziua de Florii ca pe una de mare bucurie, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii. Duminica Floriilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, marchează începutul unei săptămâni a Patimilor – numită şi Săptămâna Mare – perioadă în care în slujbele bisericești (deniile) se face, în fiecare seară, pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ – – prin care credincioşii Îl petrec pe Hristos pe drumul Crucii, înainte de Răstignirea și Învierea Sa.

Duminica Stâlpărilor

Sărbătoarea mai este numită şi Duminica Stâlparilor – de la ramurile de măslin şi finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Iersalim.

Denumirea populară a sărbătorii – Floriile – are origini păgâne, provenind de la zeiţa romană a florilor, Flora, zeiţa reînvierii naturii, care era sărbătorită la 28 aprilie prin ramuri înverzite simbolizând renaşterea naturii. În timp, creştinii au suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

Duminica Floriilor nu este menţionată în Constituţiile apostolice, însă mai mulţi sfinţi, printre care îi menţionăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Ambrozie al Milanului (340-397) şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) au redactat predici pentru cinstirea sărbătorii.

În secolul al IV-lea, pelerina apuseană Egeria descria în jurnalul ei de călătorie modul în care erau sărbătorite Floriile la Ierusalim, iar în Biserica Apuseană, primele menţiuni ale Sărbătorii Floriilor apar mai târziu, în secolul al VI-lea, în scrierile Sfântului Isidor de Sevilla (560-636).

Semnificaţia ramurilor de salcie

Obiceiul sfinţirii ramurilor de salcie în Duminica Floriilor, menţionat din secolele III-IV, şi împodobirea icoanelor cu ramurile sfinţite îşi are originile în legendă: se spune că Fecioara Maria, aflând de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute şi pe malul unui râu a ajuns la o salcie, care şi-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă peste apă, atrăgând binecuvântarea ei să nu ardă niciodată şi să rodească. Salcia a devenit astfel arbore sacru, fiind venerat ca atare în Duminica Floriilor. Ramurile de salcie sunt aduse de credincioşi la biserică, sunt sfinţite şi împărţite acestora, ca semn al biruinţei asupra morţii, amintind de ramurile de finic şi măslin, cu care a fost întâmpinat pe Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim.

Salcia este menţionată în Vechiul Testament în timpul sărbătorii corturilor, praznic care aminteşte de eliberarea evreilor din Egipt, ca simbol al bucuriei şi al vieţii, iar în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflaţi în robia babiloniană, salcia este prezentată ca fiind simbolul neputinţei şi al disperării.

Simbolul salciei este întâlnit pentru prima dată în gândirea creştină, în scrierile Pastorului Hermas, unde martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, iar în scrierile unor Sfinţi Părinţi, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care deşi alege fecioria – viaţa fără rod, Îl naşte pe Hristos.

Salcia era văzută, pe vremea lui Eleusis, la ceremoniile desfăşurate în cinstea zeiţei Demetra – zeiţa agriculturii şi a recoltelor în mitologia greacă – şi a fiicei sale Persefona, ca simbol al fertilităţii – femeile îşi făceau un pat din ramuri de salcie, pe pământ, pe care stateau în tot timpul sărbătorii – dar şi ca simbol al castităţii.

Se observă că în toate aceste exemple salcia apare ca având în permanenţă o simbolistică duală: viaţa şi moartea.

Încă din cele mai vechi timpuri, salcia şi-a dovedit şi calităţi terapeutice, scoarţa – având în compoziţie salicina – şi frunzele fiind folosite pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor şi febrei.

Acest material este proprietatea site-ului Mytex.ro si poate fi preluat pe site-ul dvs doar cu citarea sursei prin afisarea linkului catre articolul din site-ul mytex.